Time will tell.

Frate, imi pare rau, da’ nu pot. Nu pot sa scriu pe blogu’ meu (adica al meu) chestii gen “politicienii sunt asa” sau “trupa x a ajuns groaznic” sau “ati vazut in ce hal arata noua coafura a Andreei Marin”.

Pentru ca e al meu, si pentru ca sunt foarte this-is-my-world-like si atunci trebuie sa scriu depre mine. šŸ˜€

Azi ma intorceam de la minunata olimpiada de romana (la care am facut o minunata salata) si am trecut prin minunata aia piata care miroase minunat si prin care este pur si simplu minunat sa te plimbi si mi’a trecut prin cap sa iau minunatul troleibuz 76 ca sa ma duc la lectiile de pian. Dupa care, exact in minunatul moment cand minunata tanti cersetoare incepuse sa ma traga de ghiozdan, m’am prins ca 76 nu mai merge pe unde mergea inainte si ca daca nu vreau sa ajung pe la Tineretului ar fi bine sa nu’l iau si ca nu mai fac pian de ceva timp. Kinda shocking, huh?

Si atunci mi’am infipt castile in urechi si, pentru prima oara in vreo luna, am reusit sa ies din folderul “Guns N’Roses” si sa’l aleg p’ala cu “S&M – 1999”, mai precis “cd 2” si One. šŸ˜€ Si in timp ce treceam pe langa minunata scoala roz (care nu mai este minunata mea scoala roz, oamenii astia ma jefuiesc si de scoli si de troleibuze, frate) am inceput sa’mi amintesc.

Eram a 4a si nu stiam exact de ce ma duc la lectiile de pian. Banuiam ca imi place sa cant si auzisem ca am ureche muzicala si am incercat. Stiu ca a fost un an ciudat, un an inconfortabil, in care ma simteam ciudat si in care eram foarte dezgustata de 76. In special de tanti controloarea care m’a prins o data (aveam 10 ani) si mi’a facut observatie sa’mi iau bilet (die, tanti >:P)

Dup’aia intr’a 5a totu a devenit muuult mai tare. Pardon, mai minunat. (observ ca am probleme cu anumite cuvinte) Calatoriile cu 76-le erau presarate cu intrebari filozofice, intrebari existentiale tipice varstei si mediului in care ma regaseam. Intrebarea de maxima importanta, intrebarea fiecarei aventuri din 76, era atunci “Oare lu’ Codrut ii place de mine?” – intrebare din care derivau alte intrebari cel putin pe atat de inteligente, ca de exemplu “Daca imi iau fusta aia roz maine o sa fiu mai draguta si o sa’i placa de mine” si “Oare Bogdan va fi cu Andreea?” Printr’o logica deosebita (care probabil l’ar uimi si pe dl Sandoiu) mereu ajungeam la un raspuns afirmativ pentru toate aceste framantari interioare de o maxima importanta.

Intr’a sasea mi s’a cam acrit de Codrut si am inceput sa imi dau seama ca ma duceam la pian pentru ca imi placea. Sa cant. Serios, e chiar interesant. Doamna profesoara era minunata (dar asta merita un post separat, oricum) si am observat ca existau si anumite avantaje in a canta la orga. De exemplu, toata scoala mea afona avea impresia ca sunt geniala, probabil pentru ca 3/4 din ei nu auzisera acel menuet al lui Bach pe care 3/4 din populatia planetei il stie, si nu isi dadeau seama ca eu il faceam varza. De asemenea, orga trebuia sa fie carata si cum eu sunt o persoana foarte mica si gingasa nu puteam sa o car eu. Acest fapt a avut ca urmari aproximativ o zi de fericire-d’aia-bolnava-cu-capu’n-nori, multe mine de creion rupte de nervi la orele doamnei Trandafir si posibile sechele pentru tot restu vietii.

(acu ar trebui sa strig dupa medicamente, ca tot sunt in Sava)

Partial datorita acestui lucru, intr’a 7a m’am intors la intrebarile existentiale si la dezinteresu’ pentru pian, atata timp cat nu aveam de cantat o piesa foarte interesanta. De data asta descoperisem fundul/dosul/spatele/gasiti-voi-un-cuvant-mai-frumos troleibuzului, unde ma puneam cu capu pe maini si cu mainile pe bara aia si ma holbam in spate, intrebandu’ma de ce traiesc si de ce traim si de ce 76-le nu traieste si de ce unii traiesc desi ar merita disecati, murati si dusi Dlui Sandoiu sa explice altora implicatia cu ajutorul lor si multe alte chestii d’asta. 76le dintr’a 7a este inevitabil legat de Nightwish si de multe poezii, pe care le scriam in cap uitandu-ma in gol, undeva in fundul/dosul/spatele troleibuzului si pe care apoi le mazgaleam acasa si i le duceam mandra profei de romana. Care la inceput parea fericita, dar dup’aia cred ca s’a cam plictisit. Pentru ca erau prea dragute si monotone. Cred.

Si apoi a fost a 8a, cand mi’am (re)amintit cat de taaaare e sa canti la pian. Chiar minunat, s’ar putea spune. Pentru ca ai mei nu ma lasau sa merg decat o data la 2 sapt, mergeam cu o oarecare disperare – chit ca eram disperata dupa un anumit lucru, disperata sa ajung si sa cant naibii in voie, disperata sa stau 2 ore la un ceai cu un om care vorbea aceeasi limba cu mine, disperata ca omgtresaajungacasacadacanuiau10latezalamatemaomor. Cel mai interesant moment a fost candva in vacanta. Era ziua in care, dupa cum se spusese la stiri, la ora 6:30 trebuiau sa se afiseze chestiile cu liceele. Dupa ce ma chinuisem un semestru si ceva sa mai si invat una alta, sa imi iasa media, sa merg acolo, sa fac aia si ailalta numai ca sa intru la marea si minunata clasa de bilingv din sava, aveam 9.83, care fusese ultima medie in anul precedent. Si imi amintesc ca ma tineam de bara aia foarte tare, sau ea se tinea de mine, stiu ca tremuram intr’un mod ciudat si nesanatos si aveam One dat la maxim in casti si nici nu prea auzeam melodia ci doar tobele si nu eram constienta decat undeva, foarte departe, ca tot troleu’, tot 76-le se uita la mine. Pan’ la urma, s’a rezolvat si a fost totu’ ok (or so it seems, inca ma intreb daca a fost bine ca am intrat :))) insa 76-le si One au fost lucrurile care mi’au colorat ziua aia.

Mda, acu mi s’a stricat si iPodul, iPodul meu minunat, iPodul cel de toate zilele pe care toata clasa il stia, pe care toata lumea care ma cunoaste il stia. Da’ trebuia sa raman si fara ala. Si trebuia sa bage ei 77, ca daca il lasau pe 76 sa mearga pe unde mergea inainte era grav. Si trebuia sa faca laboratoru de chimie sa arate ca o baie. Nu, nu era bun parchetu ala gaurit pe care ma tranteam eu in fiecare zi (era mai comod decat scaunele, trust me) – aveam nevoie de gresie si faianta, ca nuuuu cumva sa se murdareasca peretii de acid sulfuric.

Acum nu mai iau lectii de pian, pt ca, deh, nu e timp. M’am apucat de chitara, sa vedem ce va iesi si din asta.

Presimt un mare blog post peste cativa ani, povestind despre metroul care, poate, isi va schimba linia/numele/designul šŸ˜€ si care ma ducea spre lectiile de chitara. Cum insista un prieten sa imi re-re-re-aminteasca : Time will tell.

Advertisements

1 Comment

Filed under Pseudointellectual

One response to “Time will tell.

  1. pirateonion

    Incep prin a spune ca si pentru mine 76-le a avut o importanta extrem de mare. Pana la jumatatea lui a7a cand m-am mutat de acolo. Acel troleibuz plin de mosi care zici ca se rupea si aglomerat de mori…te punea pe ganduri.

    Tin minte cat mai aveai pana sa plangi ca nu te lasau la pian, stiu ca ai si facut asta xD.

    In a7a ai fost intr-o depresie crunta xD si a inceput sa se contureze ura pentru Trandafir din partea tuturor din clasa, mai ales a ta care la tine chiar era la polul opus.

    A8a a fost geniala, mai tiiii minte ca dupa primele teze ne-am dus la tine acasa [=))] sa-i povestim lui John cat de praf am facut?=)).

    Noaptea la mine acasa cand chipurile ai venit sa ne uitam la Romania cum joaca in campionat. Si i-ai zis tatalui tau cand ai ajuns “Am dorit sa cumpar be….ciocolata,dar Graziella nu m-a lasat”=)))))))))))))).
    Si toata discutia aia de copii tristi care am dus-o pana la 5-7 dimineata. Cum ultimele ore am ras ca disperatele si ziceam ca ne imbatasem de la bere si vorbeam de Tuomas biciuit si ce privire ar avea si tu nu mai puteai sa dormi =)). Hilar. Dar memorabil.Atunci eram inca obsedate pe Nightwish [obsedata mica.]

    Pana la urma am reuisit sa o filmez pe minunata F.M. Miruna cum canta la pian o piesa extreem de trista. Ea radea ca o vita ce e =)) si eu si mai proasta ..am filmat-o din greseala ca ma cracean de ras, si la fataaaa si se vedea cum radea =)).
    Dupa, evident, toata asta am legat-o de Guns’N’Roses ca si ei la November Rain au ras ca disperatii la inmormantarea aleia. [vremea cand cautai ca disperata toate interviurile lui Axl sau Slash.]

    Duuude, we’re sad and brilliant, but…we rock =)). [in same way that we. don’t kno’]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s